Krišjāņa Valdemāra iela

8b7438999966da376252fbe3472a00e2_4730Trec anii și realizezi prea târziu ce pierzi sau ce câștigi.

Cumva în saltul acesta al lumii asupra mea am pierdut o parte din ceea ce consideram important, lumea mea… lumea de aici, din interiorul meu. O parte care a fost acoperită de cenușa uitării, răspândind doar durere. Așa am uitat că există lucruri care sunt importante, care mă fac fericită. Și nu sunt lucruri mărețe, sunt micile atenții ale vieții care îmi fac plăcere. Un surâs fugar, o rază răzleață de soare, o cească de cafea din plăcere, o floare…

A ajuns toamna peste sufletul meu, făcându-mă să realizez că încă mai exist, că încă mai am control, că încă pot face diferența. A fost nevoie de un moment spontan, neașteptat, într-un capăt pierdut de lume, că să mă facă să realizez cât a trecut de când am zâmbit din tot sufletul. De când am sperat cu adevărat, că puteam să fac tot ceea ce mi-am dorit fără să fiu constrânsă, fără să îmi pese, dezinteresat, să mă redescopăr. Cuvitele spuse de acel străin nu sunt profunde, nu sunt multe, dar au rezonat puternic în evoluția mea, era ceea ce avem nevoie ca să mă trezesc din cenușa care îmi opturase pe-de-a-ntregul viața.

”Welcome to Riga” he said. And it was deep.

Să vezi atâta suflet în acele cuvinte. Atâta plăcere, atâta viață, nepăsare și strigăt în noapte. Am să păstrez mereu chipul lui surâzând, surpiza din sufletul meu, și clipa. A fost o clipă, 3 cuvinte, 2 zâmbete, ca și ceva să se schimbe. Nu știu ce a gândit, ce a simțit el… Nu am stat să mă gândesc, dar mi-ar fi plăcut să știu de unde a izvorât ideea.

Am descoperit însă că suntem ca picurii de ploaie într-o baltă, formând cercuri concentrice în jurul nostru, cercuri care în deplasarea lor interferează cu altele, le schimbă cursul, evoluția, sau le fac să se estompeze. Nu avem cum să nu fim influențați, plăcuți, displăcuți, șterși sau în plină ascensiune, e mersul vieții. O călătorie la care poți participa, o poți creea sau poți să o lași să se desfășoare…

Am ales să creez, acum cât încă cenușa nu a început să se reașeze!

Iarnă! Am ajuns să te iubesc.

winter_story_by_nayeinPână de curând ziceam ca urăsc iarna, e frig, e zapadă, și mai mereu îmi îngheață mâinile, iar deplasările sunt un infern. Nu m-am simțit atașată de acest anotimp niciodată, cu toate că are ceva fermecător… Minunea aia de fulgi ce cad din cer atât de calmi, nu violenți ca ploaia, și par să aibă ceva magic, ce te duc cu gândul spre visare.

Zilele trecute am avut o revelație, poate și din cauză că după lunile în care zăpada trebuia să se aștearnă și să sufoce orașul, a apărut în sfârșit. Până acum abia o vedeai lipită de vreo 2 milimetri de tiglele caselor pentru că în rest se topea sau nu apărea. M-a făcut să îmi dau seama că nu urăsc chiar atât de mult iarna, că deși îmi place să văd cum ninge din spatele geamului înfofolită în pătură și cu o ceașcă de cafea în mâini, nu îmi place să fiu afară întroienită.

În momentul acela în care întreg orașul așteptă să ningă, intră în funcțiune ceva ce atunci când era prezentă zăpada nu am observat, că toți încep să se izoleze, întră într-o letargie, o așteptare a momentelor în care se închid în case, zăvoresc ușile și iasă afară doar în caz de forță majora, mers la servici sau dacă au rămas fără țigări.

Și fenomenul acesta îl iubesc, e ceva specific iernii, zăpezii, lipsa oamenilor. Iar cei care se încumetă să iasă pe afară sunt atât de împovărați de frig, uită să privească, sunt singuri în lupta cu frigul și zăpda, mereu morocănoși și fixați pe problemele lor. Poate sună ciudat, adică sigur sună…dar nu iubesc oamenii, sau cel puțin nu pe toți. Sunt foarte puțini cei care au reușit să treacă peste această barieră, foarte mulți care abandonează lupta din cauza că lupt prea aprig. Devin asemenea iernii, nu știu dacă ea iubește sau nu oamenii, dar cumva îi îndepărtează de ea, și cu toate acestea îi apropie între ei.

Am ajuns să iubesc asemănare aceasta, să îmi placă iarna, izolare pe care o ofera, anonimatul, pustietatea și singurătatea. Iar plimbările prin orașul pustiu au devenit preferatele mele. Acest lucru mi-a schimbat felul în care privesc iarna, nu mai e monstru alb care mă sufocă de frig, ci un prilej de singurătaete, ușor incomod, ironic foarte perfect, dar presupun ca așa ar trebui sa fie…

Foto: nayein

E iar Toamnă

land_of_the_lost_by_arbebuk-d4pgma7Crinul își mișcă petalele, purtate de vânt. Nu se vede furtuna, cerul e neatis, de un albastru pal. Stimți doar adierea vântului și ști că e sfârșit de septembrie, aproape octombrie.

Oamenii se schimbă, fac tranzitul dintre anotimpuri, și ceva din interiorul lor devine pentru un scurt moment cineva diferit. Poate mai bun, sau mai rău, sper că frecvent să fie mai bun. Cert e ca le vezi privirea ațintită spre cer mai des, și plămânii respirând cu nesăț aerul cu aromă ciudată, pentru ca nu o pot înțelege, nu îi pot oferi o descriere sau parfum, doar un iz de toamnă.

Păsările devin melancolice și caută un adăpost ferit de noaptea rece, ce te trezește la viață.  TRANSFIGURAREA plutește la fiecare pas, în adierea pomilor, în vântul calm, și soarele parcă plutește pe cer ca și cum ar fi în transă. Te scaldă în căldură, îți dezgheață sufletul după noaptea lungă, și simți cu adevărat că trăiești. Nu mai fierbi în proprile gânduri, în aerul în care mii de alte sufletele sunt dogorâte de incapacitatea lor de a face față. Totul pare rupt din altă poveste, în care speranțele prind viață mult mai ușor, în care graba nu cunoaște nume, iar totul e bine orânduit.

Vezi cafeaua cum își ghidează aburul după razele piezișe ale soarelui, ce trec în valuri prin perdeaua ferestrei. Pare scoasă dintr-o poză veche în care nimic nu pare să disturbe momentul, în care totul e înțepenit pe veci, pentru ca e prea frumos, prea ”cumva”, ca să fie doar o secundă trecătoare din timpul terestru, trebuie să fie imortalizat pentru totdeauna.

Toamna parcă și florile miros altfel, ajutate de aerul tare în care își deschid petalele.

Foto: arbebuk