Iarnă! Am ajuns să te iubesc.

winter_story_by_nayeinPână de curând ziceam ca urăsc iarna, e frig, e zapadă, și mai mereu îmi îngheață mâinile, iar deplasările sunt un infern. Nu m-am simțit atașată de acest anotimp niciodată, cu toate că are ceva fermecător… Minunea aia de fulgi ce cad din cer atât de calmi, nu violenți ca ploaia, și par să aibă ceva magic, ce te duc cu gândul spre visare.

Zilele trecute am avut o revelație, poate și din cauză că după lunile în care zăpada trebuia să se aștearnă și să sufoce orașul, a apărut în sfârșit. Până acum abia o vedeai lipită de vreo 2 milimetri de tiglele caselor pentru că în rest se topea sau nu apărea. M-a făcut să îmi dau seama că nu urăsc chiar atât de mult iarna, că deși îmi place să văd cum ninge din spatele geamului înfofolită în pătură și cu o ceașcă de cafea în mâini, nu îmi place să fiu afară întroienită.

În momentul acela în care întreg orașul așteptă să ningă, intră în funcțiune ceva ce atunci când era prezentă zăpada nu am observat, că toți încep să se izoleze, întră într-o letargie, o așteptare a momentelor în care se închid în case, zăvoresc ușile și iasă afară doar în caz de forță majora, mers la servici sau dacă au rămas fără țigări.

Și fenomenul acesta îl iubesc, e ceva specific iernii, zăpezii, lipsa oamenilor. Iar cei care se încumetă să iasă pe afară sunt atât de împovărați de frig, uită să privească, sunt singuri în lupta cu frigul și zăpda, mereu morocănoși și fixați pe problemele lor. Poate sună ciudat, adică sigur sună…dar nu iubesc oamenii, sau cel puțin nu pe toți. Sunt foarte puțini cei care au reușit să treacă peste această barieră, foarte mulți care abandonează lupta din cauza că lupt prea aprig. Devin asemenea iernii, nu știu dacă ea iubește sau nu oamenii, dar cumva îi îndepărtează de ea, și cu toate acestea îi apropie între ei.

Am ajuns să iubesc asemănare aceasta, să îmi placă iarna, izolare pe care o ofera, anonimatul, pustietatea și singurătatea. Iar plimbările prin orașul pustiu au devenit preferatele mele. Acest lucru mi-a schimbat felul în care privesc iarna, nu mai e monstru alb care mă sufocă de frig, ci un prilej de singurătaete, ușor incomod, ironic foarte perfect, dar presupun ca așa ar trebui sa fie…

Foto: nayein

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s