Crinul își mișcă petalele, purtate de vânt. Nu se vede furtuna, cerul e neatis, de un albastru pal. Stimți doar adierea vântului și ști că e sfârșit de septembrie, aproape octombrie.
Oamenii se schimbă, fac tranzitul dintre anotimpuri, și ceva din interiorul lor devine pentru un scurt moment cineva diferit. Poate mai bun, sau mai rău, sper că frecvent să fie mai bun. Cert e ca le vezi privirea ațintită spre cer mai des, și plămânii respirând cu nesăț aerul cu aromă ciudată, pentru ca nu o pot înțelege, nu îi pot oferi o descriere sau parfum, doar un iz de toamnă.
Păsările devin melancolice și caută un adăpost ferit de noaptea rece, ce te trezește la viață. TRANSFIGURAREA plutește la fiecare pas, în adierea pomilor, în vântul calm, și soarele parcă plutește pe cer ca și cum ar fi în transă. Te scaldă în căldură, îți dezgheață sufletul după noaptea lungă, și simți cu adevărat că trăiești. Nu mai fierbi în proprile gânduri, în aerul în care mii de alte sufletele sunt dogorâte de incapacitatea lor de a face față. Totul pare rupt din altă poveste, în care speranțele prind viață mult mai ușor, în care graba nu cunoaște nume, iar totul e bine orânduit.
Vezi cafeaua cum își ghidează aburul după razele piezișe ale soarelui, ce trec în valuri prin perdeaua ferestrei. Pare scoasă dintr-o poză veche în care nimic nu pare să disturbe momentul, în care totul e înțepenit pe veci, pentru ca e prea frumos, prea ”cumva”, ca să fie doar o secundă trecătoare din timpul terestru, trebuie să fie imortalizat pentru totdeauna.
Toamna parcă și florile miros altfel, ajutate de aerul tare în care își deschid petalele.
Foto: arbebuk
Pierdut în gânduri violet. 