Anihilare

Când crezi că ești slab, lupți cu tine, nu cu ceilalți!

Auzim atât de des de boli care apar din senin, de suicid, de boli psihice care nu au nicio rezolvare. Ajungem să ne întrebăm cu ce a greșit aceea persoană de s-a abătut asupra ei boala, ce datorie trebuie să plătească aceea familie. Nu primim răspuns, nu știm, nu cunoaștem încă. Geneticieni au tot felul de teorii însă prea puține rezolvări.

Bolile, după mine, apar din neputință, din inadecvare, din invizibil, din soluție. Apar în momentul creeării noastre și clădim pe ele un castel de cărți de joc pe care la contactul cu ceva, cineva din jur, cu noi înșine îl prăbușim câte puțin. Clădim precar, clădim cu forță, ca să avem apoi la ce renunța.

Sunt famili ce vorbesc limbi straine unul cu celălalt. Fiecare vorbește din rana lui, fără a înțelege, a putea percepe că și celălalt e rănit, iasă la înaintare cu toată suferința lui, făcând dreptate în numele ei. Rănind în procesul de apărare a sa și mai mult pe cei din jur și implicit pe el, păstrând constant aceea rană mereu deschisă. Inconștient, nu știe de ce face asta, probabil pornește dintr-o rămășiță arhaică din Neanderthal, un sistem rudimentar ce pornește o adevărată anarhie în jur. Eu sunt bine, găsește slăbiciunea ceiluilalt și exploateaz-o…

E dureros pentru oricine este implicat în acel proces, oricine se apropie este cu siguranță rănit deși nu are nici o vină, sau… Nu cunoaștem suficient!

Nu îmi dau seama dacă aceea luptă e întru totul orinetată să facă rău la cei din jur sau e pur și simplu o pedepsire constanta a sa. Când nu poți rănii pe ceilalți, rănești pe cine mai rămâne în joc si nu poate fugi… Tu însuți. Devine un joc, constant, o horă ce nu se oprește din învârtit, ce privește aceeași dilemă din toate unghiurile posibile prin care îl poartă hora. Nu poate privi mai departe înafara ei, nu poate privi în spatele oamenilor din fată, privirea se oprește la chipurile lor. Mai exact la 5 mm în fața locului în care începe să se contureze chipul, aceea ființă care întâmplător sau nu este acolo. Există în horă să închidă cercul, fără a exista pentru că nu are scop acolo cu adevarat, este împinsă mereu înafara sistemul pentru că l-ar putea destabiliza.

La final e liniștea, anarhică, nu știi unde va lovi, dar o va face. E de neințeles, pentru că e impâslită de slabiciune, de a ieși, de a rezolva, e pur și simplu slăbiciunea de a rămâne. Cu adevărat anarhia este incapabilitatea de a te îndrepta spre ceva din afara zonei de confort.

Privește 4mm in față, fără să fugi!