Am învățat de undeva de mult, ce înseamnă să fii un copil perfect, am crescut încercând să fiu un om perfect, un angajat perfect, o prietenă perfectă. Atât de perfect, că acest cuvânt și-a pierdut însemnătatea. M-am ghidat după un lucru care în perfecțiunea lui mi-a făcut mult rău, ajungând să fac rău și în jurul meu.
Cineva l-a un moment dat mi-a spus că TREBUIE să fiu PERFECTĂ, fără să îmi dea o definiție, fără să mă învețe cum ar fi trebuit să îndeplinesc acest rol. M-am trezit captivă, înconjurată de acest cuvânt, clădind pe el ziduri. Protejând în interior ceva ce credeam că trebuie protejat dar defapt a ajuns să fie rănit atât de tare între acele ziduri clădite cu alt scop. A rămas blocat, înecat în suferință, pentru că nu a avut unde să fugă.
Ești învățat să trăiești cumva în această lume, îngrădit, limitat, condiționat, accepți de bune diferite lucruri pentru că în mintea ta s-a făcut o legătură. Te trezești captiv într-o cușcă făcută de tine, nu de cei din jur. Lumea nu te ține captiv, doar tu te abandonezi în acel loc.
De-a lungul vieții îți spui o poveste și te ghidezi după ea, temându-te că poate dacă te abați de la ea vei suferii. Uiți de multe ori că deja trăiești în suferință și că te temi degeaba. Te temi să fi fericită. Te temi să fi cea mai bună versiune a ta. Cum ai putea să fi acolo, când știi pe ce suferintă zaci. Ai grijă de cei din jur șă nu descopere acel lucru, protejând ceva ce crezi că te va rănii și mai mult odată spus, că vei fi privită altfel, spui o poveste ce pare ușoară, pentru că te face normală, te face să aparții, să te încadrezi într-o normă socială. Nu esti diferită, asta vrei să auzi, știi în interiorul tău că ești altfel, că totul e subred și cum ar putea toată aceea vulnerabilitate să fie plăcută sau acceptată.
Cu cât îți spui povestea mai mult cu atâta pare mai reală. Teama se așterne o dată cu povestea și te paralizează, mori în timp, te amărăști în regret. Ajungi să protejezi atât de tare aceea suferintă, mințind singura persoană care era mereu acolo langă tine, TU INSUȚI, și ajungi să minți în jur.
Te temi de fericire și de ce aduce ea, pentru că nu ai vazut-o niciodată, nu o poți înțelege. Suferi și te rănești și mai tare, că știi că durerea o poți conține, pe când fericirea nu. Ajungi să detești ce ai făcut. Acum realizezi, că ai facut ceea ce detești cel mai mult, ceea ce ai vazut de mică că distruge, ai mințit un suflet, mai multe.
Totul e rană, totul e lecție, totul e progres. Regret că m-am lasat pe mine la urmă. Regret că nesinceritatea mea fată de mine m-a facut să ii rănesc și pe cei din jur. Cumva deși aș vrea să dau timpul înapoi, îmi dau seama ca e fără sens că poate aș fi ajuns în alt loc, alt om, greșind poate mai mult. Accept astfel, schimb prezentul, îmi promit mie că nu mai fac asta.
Multumesc vieții că m-a adus aici, desi a durut și încă doare. Că deși eu sunt praf și nu sunt omul care puteam să fiu, nu am știut altfel că am ales să rănesc și să fiu rănită, decât să accept că am eșuat în a fi perfectă. Nu sunt, nu voi fi niciodată. MULȚUMESC oamenilor, evenimentelor care m-au făcut să realizez că sunt și eu om imperfect, distrus, dar care este acum eliberat să zboare spre ceea ce vrea să creeze prin propria libertate.
ÎMI CER IERTARE tuturor că am fost atât, că nu am știut, că nu am avut curaj să fiu, altfel. Nu mă astept să fiu iertată, vreau doar să sper la înțelegere.
ÎȚI mulțumesc!
Sunt LIBERĂ în sfârșit după atăta timp…
Pierdut în gânduri violet. 